- All e-books and audiobooks on The New Life Mission website are free
- Explore multilingual sermons in global languages
- Two new revised editions in English have been released
- Check out our website translated into 27 languages
Temă 10: Apocalipsa (Comentarii asupra Apocalipsei)
[2-2] Credinţa care poate îmbrăţişa martirismul (Apocalipsa 2:1-7)
(Apocalipsa 2:1-7)
Pentru cei mai mulţi dintre noi, martirismul este un cuvânt nefamiliar, dar cei care au fost crescuţi într-o cultură non-creştină, este şi mai străin. Cu siguranţă, cuvântul “martirism” nu este un cuvânt pe care îl întâmpinam adesea în viaţa noastră zilnică; ne simţim detaşaţi şi îndepărtaţi de cuvânt, deoarece este foarte suprarealist pentru noi să ne imaginăm martirismul. Totuşi, capitolele 2 şi 3 din Cartea Apocalipsa discută acest martirism şi din acest Cuvânt trebuie să stabilim credinţa martirismului în inimile noastre—adică, credinţa cu care putem fi martirizaţi.
Împaraţii romani au fost conducătorii absoluţi ai poporului lor, din Imperiu. Având putere absolută peste domeniul lor, puteau face orice le dorea inima. Câştigând multe războaie, Imperiul Roman şi-a supus nenumărate naţiuni sub conducerea lui, îmbogatindu-se cu birurile plătite de naţiunile cucerite. Nepierzând un singur război, mica naţiune a crescut pentru a deveni una din cele mai mari imperii ale lumii. Doar cerul era limita puterii pe care împaratii săi ajunseseră să o aibă. Această putere era atât de mare încât încât ajunseseră să fie slujiţi ca dumnezei de către oameni.
De exemplu, nu era neobişnuit ca împaratii să-şi construiască statui cu imaginea lor şi să-i pună pe oameni să li se închine. Pentru împaratii care se proclamaseră dumnezei, răspândirea credincioşilor în Isus nu putea fi decât o ameninţare serioasă pe puterea lor absolută. Câlcând legea adunării creştinilor, ei au recurs la politici de opresiune pentru a-i persecuta pe credincioşi, arestând-i, întemniţându-i şi eventual chiar executându-i pentru credinţa lor. Este împotriva acestui fundal istoric faptul că, creştinii timpurii se adăposteau în subteran, în locuri numite catacombe, pentru a scăpa de persecuţie şi această persecuţie a stabilit baza lor de îmbratisare a martirismului pentru a-şi apăra credinţa neprihănită.
Astfel se apăreau martirii din perioada Bisericii Primare. Bineînţeles, sfinţii din acel timp nu erau martirizaţi simplu deoarece refuzau să recunoască autoritatea împăraţilor. Ei le recunoşteau autoritatea lumească, dar ei nu au mai acceptat aceas autoritate atunci când îi forţa să se închine unui om ca dumnezeu şi să-L abandoneze pe Isus din inimile lor, chiar cu preţul vieţilor lor. Împaratii romani au poruncit creştinilor să-L nege pe Isus şi să se închine lor nu doar ca unor împăraţi, ci ca şi unor dumnezei. Incapabili şi nedornici de a capitula înaintea unor astfel de cerinţe, creştinii timpurii au continuat să facă faţă persecuţiilor şi să fie martirizaţi pentru a-şi apăra credinţa, până când Edictul de la Milano din 313AD, le-a adus în final libertatea religioasă. La fel ca aceşti înaintasi ai credinţei de dinaintea noastră, şi noi am întâmpina moartea neprihănită decât să ne abandonăm credinţa.
Pasajul despre cele şapte biserici din Asia Mică este doar descrierea împrejurarilor şi situaţiilor din acel timp, dar şi revelarea despre lumea care vine. În el se găseşte revelarea că slujitorii lui Dumnezeuşi sfinţii Săi vor fi martirizaţi pentru a-şi apăra credinţa. La fel ca în timpul Împărăţiei romane, va veni un timp când se va ridica un conducător absolut, ca o versiune a zilelor moderne a împaratului roman, supunându-i pe fiecare sub domnia tiranică a sa, făcând statui după imaginea sa, cerându-le tuturor să li se închine şi cerând sa fie slujit de alţii ca dumnezeu. Aceasta nu e prea departe de timpul nostru, iar când vine această eră, mulţi sfinţi vor merge pe paşii credincioşilor din Biserica primară, înspre martirism.
De aceea trebuie să ţinem în inimile noastre Cuvântul avertizării pe care Domnul nostru l-a dat celor şapte biserici din Asia. Salutând, încurajând şi avertizând cele şapte biserici din Asia, Dumnezeu le-a promis că “cel ce va birui” va “mânca din pomul Vieţii care se află în mijlocul Raiului lui Dumnezeu” şi va primi “cununa vieţii” “să mănânce mana ascunsă”, “steaua de dimineaţă” şi mai mult! Este promisiunea credincioasă a lui Dumnezeu că va da binecuvântările veşnice ale Cerului, celor care biruiesc prin martirismul lor.
Atunci, cum ar întâmpina martirismul sfinţii Bisericii Primare? primul lucru pe care trebuie să ni-l amintim este că cei care au putut fi martirizaţi erau slujitorii lui Dumnezeu şi sfinţii Săi. Nu toată lumea poate fi martirizată. Doar cei care cred în Isus ca Mântuitor al lor nu capitulează sub persecuţie şi-şi ţin credinţa şi încrederea în Domnul, pot face faţă martirismului.
Apostolul Ioan, pe care aici îl vedem mustrând Biserica din Efes în exilul său din Insula Patmos, a fost ultimul în viaţă printre cei doisprezece apostoli ai lui Isus. Toţi ceilalţi apostoli fuseseră deja martirizaţi, precum şi alţi sfinţi. Istoric vorbind, sfinţii din celor şapte biserici din Asia au fost doar câţiva dintre nenumăraţii creştini ce au fost martirizaţi până în 313 AD. Fugind de persecuţia autorităţilor romane, ei mergeau în subterane în mod literal, săpând peşteri pentru a scăpa de ei şi adunându-se pentru slujire în cimitire subterane, numite catacombe—prin toate acestea şi mai mult, ei niciodată nu şi-au trădat credinţa şi cu voia au îmbratisat martirismul.
Slujitorii şi sfinţii celor şapte biserici din Asia, inclusiv Biserica din Efes, în ciuda faptului că au fost mustraţi aici de Dumnezeu, au fost de asemenea martirizaţi. Ce I-a făcut capabili să fie martirizaţi a fost credinţa lor în Domnul. Ei au crezut că Domnul e Dumnezeu, că El le-a luat toate păcatele şi că este Păstorul care îi va conduce în tot timpul Împărăţiei de o mie de ani şi a nouui Cer şi Pământ. Această credinţă şi convingere a speranţei este ceea ce i-a făcut capabili să-şi biruiască toată frica şi durerea morţii, făcute necesare prin martirismul lor.
Noi acum trăim în vremurile din urmă. Faptul că lumea va fi unită sub o singură autoritate, nu este prea îndepartat, şi că se va ridica un conducător având puterea absolută. Acest conducător absolut, aşa cum este înregistrat în Apocalipsa 13, va ameninţa vieţile sfinţilor şi le va cere să renunţe la credinţa lor. Dar noi sfinţii din vremurile din urmă îi vom putea birui ameninţările şi constrângerea şi ne vom apăra credinţa prin martirism, deoarece avem aceeaşi credinţăoe care au avut-o sfinţii Bisericii Primare.
În versetele 4-5, Dumnezeu a mustrat Biserica din Efes, spunând: “Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintîi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintîi. Altfel, voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.” Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că Biserica din Efes părăsise evanghelia apei şi a Duhului. Toţi sfinţii Bisericii Primare, inclusiv cei din Biserica din Efes, crezuseră în evanghelia apei şi a Duhului. Aceasta a fost deoarece ucenicii lui Isus răspândiseră cu toţii evanghelia apei şi a Duhului şi au predicat-o. Astfel, evanghelia pe care o primiseră sfinţii din acel timp de la Apostoli, a fost evanghelia întreagă, nu falsă, evanghelia făcută de om, care crede doar în sângele de pe Cruce.
Dar se spune aici că slujitorii din Biserica din Efes îsi părăsiseră prima dragoste. Aceasta înseamna că slujitorul Bisericii din Efes abandonase evanghelia apei şi a Duhului slujind biserica. De aceea Domnul a spus că va îndeparta sfeşnicul dacă nu se pocăieşte. Îndepartarea sfeşnicului de la el însemna să îndeparteze biserica, ceea ce în schimb însemna că Duhul Sfânt nu mai putea lucra în Biserica din Efes.
Pentru slujitorul Bisericii din Efes, întorcându-se la evanghelia apei şi a Duhului nu a fost de fapt u7n lucru atât de dificil de făcut. Dar aceasta a fost una din cele mai mici probleme ale sale. Ceea ce l-a încurcat a fost că el, în timp ce credea în evanghelia apei şi a Duhului în inima sa,nu predica în mod explicit ceea ce credea. El i-a acceptat în biserica sa pt toţi acei care simplu Îl mărturiseau pe Isus ca Mântuitor al lor, chiar dacă nu credeau în evanghelia apei şi a Duhului, când de fapt a-şi mărturisi credinţa lor în evanghelia apei şi a Duhului însemna ca credincioşii să fie pregătiţi pentru martirism.
Deci, cu alte cuvinte, el i-a întâmpinat pe toţi acei care veneau la biserica sa, indiferent dacă aveau sau nu aceeaşi credinţă în Dumnezeu şi evanghelia Sa a apei şi a Duhului. Deoarece intrarea în biserica lui Dumnezeu cerea atât de mult sacrificiu şi deoarece slujitorului Bisericii din Efes îi era frică deoarece aceste sacrificii i-ar preveni pe mulţi să se alăture bisericii, nu a mai predicat adevărul absolut în termeni precişi.
Dar din moment ce Duhul Sfânt nu poate locui acolo unde nu este nici un adevăr, Dumnezeu a spus că va îndepărta sfeşnicul. Nu datorită lucrărilor slujitorului şi a sfinţilor Bisericii din Efes Dumnezeu a spus că va îndepărta biserica; mai degrabă, a vrut să spună că nu a mai putut locui în biserică deoarece adevărul nu mai putea fi găsit în ea.
Este o cerinţă absolută faptul că o biserică a lui Dumnezeu urmează evanghelia apei şi a Duhului. Slujitorii şi sfinţii lui Dumnezeu nu trebuie doar să creadă în această evanghelie ci şi să o predice în termini precişi şi absoluţi, deoarece doar în această evanghelie putem găsi dragostea lui Dumnezeu, harul Său şi toate binecuvântările Sale pentru noi.
În loc să predice această evanghelie, slujitorul Bisericii din Efes i-a acceptat în congregaţia sa doar pe cei care au crezut în sângele Crucii. Dar chiar şi pentru un slujitor născut din nou, sfânt sau biserică, care crede şi totuşi nu predică evanghelia apei şi a Duhului care ne-a luat toate păcatele cu botezul lui Isus şi sângele Său de pe Cruce, ar interpreta toate lucrările Domnului nostru ca nefolositoare.
Chiar dacă cădem înaintea ochilor Domnului, dacă credem în această evanghelie şi o predicăm, Domnul poate locui şi lucra în noi, prin Duhul Sfânt. Chiar dacă slujitorii lui Dumnezeu sau sfinţii sunt plini de greşeli, Domnul îi poate învăţa şi conduce prin Cuvântul Său. În biserica evangheliei apei şi a Duhului se găseşte Duhul Sfânt şi prezenţa Duhului Sfânt în ea înseamnă că biserica este sfântă.
Nu poate fi nici o sfinţenie pentru slujitorii lui Dumnezeu sau sfinţii, dacă nu mai predică evanghelia apei şi a Duhului. E posibil să spună că nu mai au păcat, dar sfinţenia nu se găseşte acolo unde evanghelia apei şi a Duhului nu este predicată.
Această evanghelie a apei şi a Duhului este evanghelia în care au crezut sfinţii din Biserica Primară ce proclamă că Domnul a venit pe acest pământ pentru a mântui omenirea, luând asupra Sa toate păcatele lumii cu botezul Său şi luându-le cu moartea Sa de pe Cruce. El ne-a luat toate slăbiciunile şi greşelile cu botezul Său. Dumnezeu ne-a luat toate păcatele, din slăbiciunea şi greşelile noastre şi a devenit Păstorul nostrum veşnic.
Fiind atât de bogat binecuvântaţi, cum poate cineva să-L schimbe pe Domnul pentru un împărat roman şi să slujească un muritor simplu ca Dumnezeu al său sau al ei? Deoarece harul lui Dumnezeu era atât de abundant şi mare, nici ademenirea şi nici ameninţările unui împărat roman nu putea să-i facă pe sfinţi să-I nege dragostea şi de bună voie şi bucuroşi au îmbrăţişat martirismul pentru a-şi apăra credinţa. Ei au sfidat atât ameninţările care au căutat să-i constrângă să renunţe la credinţa lor, cât şi eforturile de a-I chema în locuri publice pentru a-i momi să renunţe la credinţa pentru beneficii materiale. Nimic nu-i putea face să renunţe la credinţa lor şi să-L abandoneze pe Dumnezeul lor, iar această credicnioşie nemuritoare este ceea ce a făcut posibil să fie martirizaţi.
Inimile martirilor au fost umplute de mulţumire pentru harul şi dragostea lui Dumnezeu care i-a eliberat de păcatele lor prin evanghelia apei şi a Duhului. Cei a căror credinţă nu au putut trăda dragostea lui Dumnezeu care i-a eliberat veşnic de păcatele lor, au îmbrăţişat martirismul în locul apostaziei. Va veni timpul când, la fel cum împăraţii romani le-au cerut sfinţilor din Biserica Primară să le recunoască divinitatea şi să le slujească ca dumnezei, şi noi vom fi constrânşi să renunţăm la credinţa noastră. Când aceasta se va întâmpla, trebuie să mergem pe urmele înaintaşilor noştri ai credinţei şi să ne apărăm credinţa cu martirismul.
Deşi suntem plini greşeli, Dumnezeu ne-a iubit atât de mult încât a luat asupra Sa toate greşelile şi păcatele noastre. Nu doar ne-a îmbrăţişat, dar a rezolvat şi toate problemele păcatului, a distrugerii şi ne-a făcut copiii şi Mireasa Sa pentru totdeauna. De aceea noi nu putem niciodată să ne trădăm credinţa noastră în El şi de aceea de bună voie şi bucuroşi am îmbrăţişa martirismul pentru numele Său. Martirismul este de a apăra prima dragoste pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Nu este un produs al emoţiilor umane, ci mai degrabă a credinţei în faptul că Dumnezeu ne-a dat toate binecuvântările, în ciuda slăbiciunilor şi a greşelilor noastre. Nu prin puterea voii noastre putem fi martirizaţi, ci prin credinţa noastră în măreţia Dumnezeului nostru.
Bineînţeles că sunt oameni care mor ca martiri pentru ţara sau ideologia lor. Aceşti oameni au convingeri de neîndoit în ceea ce cred că e drept şi sunt chiar dornici să renunţe la vieţile lor de dragul acestora. Dar cu noi cum e? Cum pot fi martirizaţi copiii lui Dumnezeu, care s-au născut din nou prin apă şi Duh, prin credinţa lor în Isus Hristos. Putem fi martirizaţi deoarece suntem atât de mulţumitori pentru evanghelia cu care Domnul nostrum ne-a iubit şi ne-a mântuit. Deoarece Dumnezeu ne-a acceptat, în ciuda greşelilor noastre nenumărate, deoarece ne-a dat Duhul Sfânt şi deoarece ne-a făcut poporul Său şi ne-a binecuvântat veşnic în prezenţa Sa, nu putem niciodată să-L abandonăm.
Dumnezeu ne-a promis de asemenea Noul Cer şi Pământ, şi doar pentru această speranţă noi nu putem să ne abandonăm credinţa. Indiferent ce se întâmplă—chiar dacă Anticrist ne ameninţă şi ne persecută până la moarte, în vremurile din urmă—noi nu putem niciodată să-L negăm pe Domnul nostru şi evanghelia Sa a apei şi a Duhului. Chiar dacă suntem târâţi până la picioarele lui Anticrist şi omorâţi, noi nu putem trăda niciodată harul şi dragostea lui Dumnezeu care ne-a mântuit. După cum se spune: “nici peste trupurile naostre moarte” nu-L vom trăda pe Domnul. Poate suntem constrânşi să facem alte lucruri, dar este un singur lucru la care noi nu vom ceda niciodată: noi nu vom părăsi şi nici trăda dragostea lui Hristos care ne-a mântuit.
Crezi că Anticrist ar avea milă de noi pentru că avem greşeli? Bineînţeles că nu! N-ar putea să-i pese mai puţin! Dar Domnul nostrum ne-a creat întregi şi compleţi, luând asupra Sa toate problemele noastre şi fiind judecat în locul nostru, indifferent cât de slabi şi deficienţi suntem. De aceea, noi nu putem niciodată să părăsim dragostea lui Dumnezeu a mântuirii care ne-a eliberat prin evanghelia apei şi a Duhului şi de aceea nu putem să ne abandonăm credinţa în această primă dragoste. Nimic nu poate fi abandonat dacă nu o abandonăm în inimile noastre mai întâi.
La fel, dacă ne ţinem credinţa adânc în inimile noastre, putem să ne apărăm credinţa până la urmă, indifferent cât de multă ameninţare, momire sau constrângere se pune asupra noastră. Dacă cunoaştem în inimile noastre dragostea preţioasă a lui Dumnezeu pentru noi şi dacă ne ţinem de această dragoste până la sfârşit, putem să ne apărăm evanghelia până în ultima zi. Pentru cei care umbă în credinţă, martirismul nu este niciodată dificil de îmbrăţişat.
Trebuie cu toţii să ne gândim serios la perspectiva martirismului nostru. Martirsmul nu este daor îndurarea durerii şi a suferinţei. Carnea noastră este în aşa fel că, chiar şi o mică înţepătură cu un ac poate adduce durere de nesuportat. Rezistând la astfel de dureri ale cărnii, martirismul nu despre aceasta este vorba. Mai degrabă, martirismul este vorba despre renunţarea la propria noastră viaţă. Nu simplu suferinţa fizică, ci de fapt pierzându-ţi viaţa este despre ceea ce e vorba. Când Anticrist ne va cere să-l invocăm şi să-i slujim ca Dumnezeu, noi vom rezista până la propria noastră moarte. Deoarece doar Domnul este Dumnezeul nostrum şi doar El merită slujirea noastră, se cuvine doar să fim martirizaţi pentru a-I apăra numele. Nu putem schimba această credinţă pentru nimic.
Anticrist, cel care Îl neagă pe Dumnezeu şi cere să fie slujit ca Dumnezeu, merită cu adevărat să fie astfel slujit? Bineînţeles că nu! Doar Dumnezeu are puterea să creeze lumea şi universal. Doar El are puterea asupra vieţii şi morţii, doar El este fără pată, fără păcat şi complet neprihănit înaintea întregii creaţii şi doar El are puterea să ia toate păcatele lumii. Atunci cum rămâne cu Anticrist? Singurul lucru pe care îl are Anticrist este puterea lumească. De aceea nu-L putem da pe Domnul nostru pentru el şi de aceea nu putem niciodată să ne trădăm credinţa în Dumnezeul cel Atotputernic.
Dumnezeu este singurul care ne va face cu siguranţă veşnic fericiţi. El îi va învia pe cei care au fost făcuţi păcătoşi, crezând în Isus Hristos, în trupuri glorificate şi va deschide pentru ei porţile înspre Împărăţia de o mie de ani şi Noul Cer şi pământ. Dar cei care se închină înaintea lui Anticrist va întâmpina pedeapsa veşnică şi va fi aruncat în iad împreună cu Satan. Ar fi lucrul cel mai prostesc de făcut dacă ne-am arunca fericirea noastră veşnică, stând cu Anticrist de frica a ceea ce ar fi doar durere şi suferinţă trecătoare. Cunoscând acest adevăr, cei care cred în evanghelia apei şi a Duhului în inimile lor vor sta bravi împotriva lui Anticrist, vor fi martirizaţi şi vor primi fericirea veşnică ca recompensă pentru sacrificiul lor.
Tu şi eu trebuie să fim cu toţii martirizaţi. Nu faceţi nici o greşală: atunci când se sfârşeşte era calului negru, va sosi era calului galben, apoi va apărea Anticrist şi vor începe plăgile celor şapte trompete. Anticrist se va ridica cu siguranţă, noi sfinţii cu siguranţă vom fi martirizaţi şi cu învierea noastră vom fi răpiţi cu siguranţă. Şi vom intra cu siguranţă în Împărăţia de o mie de ani. De aceea noi am fi cu toţii martirizaţi de bună voie atunci când Anticrist ne persecută şi ne cere moartea.
Quo Vadi, unul din filmele clasice, îi descrie pe mulţi creştini care au renunţat la vieţile lor pentru a-şi apăra credinţa şi au cântat laude în timp ce erau omorâţi. Filmul însuşi este o ficţiune, dar baza istorică a sa este adevărată—adică mulţi creştini au renunţat într-adevăr la vieţile lor pentru a-şi apăra credinţa. De ce au făcut astfel? Deoarece ceea ce solicitau de la ei autorităţile romane—să-L nege pe Dumnezeu, să slujească altor dumnezeii în schimb, şi să-şi arunce credinţa—nu era ceva ce puteau accepta.
Dacă L-ar fi schimbat pe Dumnezeul lor aşa cum le-au cerut împăraţii romani, ar fi schimbat totul. Împăratul ar fi devenit dumnezeul lor, subjugându-i sub tirania lor şi ar fi murit în bătălie ca pioni ai săi. Nici unul nu ar fi fost eliberaţi din păcat şi nici nu ar fi putut intra în Noul Cer şi pământ. De ce ai nu au putut să-şi trădeze credinţa şi în schimb au ales să-şi înfrunte moartea sigură în bucurie şi laudă. Ei au putut cânta laude Domnului chiar şi în timp ce mureau deoarece speranţa lor era cu mult mai mare decât durerea lor trecătoare.
Este absolute critic să apărăm evanghelia apei şi a Duhului. De asemenea este imperative să trăim în speranţă, crezând că dincele de moartea noastră ne aşteaptă viaţa veşnică într-o lume nouă umplută de fericire şi glorie.
Ai suferit vreodată pentru Domnul? Ai suferit cu adevărat vreodată, nu datorită greşelilor sau greşelilor tale, ci de dragul Domnului? Dacă suferinţa noastră este pentru Domnul, toate durerile noastre se vor schimba într-o bucurie şi mai mare. Aşa cum a exprimat Apostolul Pavel această bucurie: “Eu consider că suferinţele de acum nu merită să fie comparate cu gloria viitoare care ne va fi revelată” (Romani 8:18). Deoarece bucuria gloriei care va fi revelată în noi este atât de mult mai mare decât durerea suferinţei noastre pentru Domnul, suferinţele noastre prezente vor fi înmormântate dedesubtul marii bucurii şi fericiri ale credinţei noastre.
Cu alte cuvinte, sfinţii şi martirii Bisericii Primare au putut să-şi depăşească durerea şi să renunţte la vieţile lor pentru Domnul deoarece au ştiut că bucuria care-i aşteaptă era cu mult mai mare decât suferinţa lor imediată. Martirismul lor nu a fost un produs al abilităţii lor de a duce durerea şi de a îndura suferinţa, ci al speranţei lor pentru Gloria care îi aştepta.
În general, oamenii îşi îndură durerea, gândind că trebuie săsfârşească cu ea. Aceasta este o bătălie dificilă şi obositoare. Când îndurarea lor aduce rezultate dezamăgitoare, frustrarea lor devine chiar şi mai mare—toată aceas suferinţă pentru nimic! Dar pentru noi creştinii, ceea ce devine mai mare este bucuria şi fericirea perseverenţei noastre, deoarece noi suntem sîn siguranţă în certitudinea speranţei şi a răsplătirii noastre. Dacă ne fixăm minţile să-L slujim pe Domnul cu toată inima noastră ca slujitori credincioşi, ştim că bucuria şi comfortul care ne aşteaptă sunt mult mai mari decât durerea sacrificiilor noastre prezente. Deoarece toate dificultăţile sunt înmormântateîn această bucurie, ne putem trăi cu toţii vieţile pentru Domnul şi chiar să ne îmbrăţişăm martirismul de dragul Său.
Oamenii au suflete, emoţii, gânduri şi credinţă. Pentru sufletele născute din nou, deoarece Duhul Domnului nostrum locuieşte în ei, fiind persecutaţi pentru neprihănirea lor, pot doar să le aducă bucurie şi fericire negrăită pentru Gloria care îi aşteaptă. Dar dacă ar fi să-şi părăsească prima dragoste, Domnul nu va ezita să îndepărteze sfeşnicul.
Dacă cei care slujesc cu bucurie evanghelia apei şi a Duhului cu toată inima şi viaţa lor, încetază să putea să însemne doar că şi-au părăsit în mod treptat bucuria de a sluji evanghelia, prima lor dragoste, chiar dacă nu au aruncat această evanghelie în totalitate. Poate că încă se mai ţin de credinţa lor personală, dar dacă nu mai au mândria de a predica evanghelia şi nu mai au o înţelegere clară a ceea ce înseamnă să fii mântuit—că sângele de pe Cruce nu este destul pentru mântuire—atunci credinţa lor ar fi diluată, iar martirismul lor ar deveni de neatins pentru ei. Dumnezeu şi-ar îndepărta atunci sfeşnicul din locul său.
Cei vare slujesc evanghelia cu bucurie şi în statornicie vor putea să îmbrăţişeze de bună voie martirismul, deoarece nu şi-ar fi lăsat niciodată prima lor dragoste. Deoarece aceşti oamenii erau binecuvântaţi de Dumnezeu, crezând şi predicând dragostea lui Hristos, pot fi martirizaţi. Nu contează cât de capabil sau înzestrat eşti; dacă nu răspândeşti evanghelia apei şi a Duhului, biserica va fi îndepărtată. Acesta este un mesaj important pe care Dumnezeu doreşte să-l înţelegem. Dacă realizăm şi credem în acest adevăr, putem să ne reînnoim inimile în timpurile din urmă şi să fim martirizaţi pentru numele Domnului.
Care este esenţa fundamentală ce ne susţine credinţa? Este evanghelia apei şi a Duhului. Dacă n-ar fi evanghelia apei şi a Duhului, care ar fi folosul lucrărilor noastre de credinţă? Motivul pentru care ne putem ţine credinţa este deaorece Dumnezeu ne-a iubit şi ne-a îmbrăţişat în braţele Sale cu evanghelia Sa a apei şi a Duhului Deoarece această dragoste este o dragsote neschimbătoare care ne glorifică, putem să ne ţinem credinţa şi continuăm să o predicăm şi să o răspândim.
În ciuda slăbiciunilor noastre, putem alerga spre Dumnezeu până la sfârşit, deoarece evanghelia apei şi a Duhului ne-a mântuit şi deoarece în această evanghelie se găseşte dragostea lui Hristos. Noi suntem plini de greşeli, dar deoarece am fost îmbrăcaţi în evanghelia apei şi a Duhului care este umplută de dragostea pentru Domnul nostru, ne putem iubi fraţii şi surorile, slujitorii lui Dumnezeu şi toate sufletele lumii. În mod fundamental, dragostea perfectă este dincolo de atingerea omului. Deoarece nu există nici o iubire în jurul nostru, noi suntem incapabili de a iubi pe oricine altcineva ci doar pe noi în egoism. Mulţi oameni sunt înşelaţi de ceea ce apare la suprafaţă, atraşi de faţada sclipitoare care este doar superficială. Ei îi judecă pe oameni potrivit cu ce posesiuni materiale şi exterioare au. Dar printre credincioşii adevăraţi este dragostea lui Dumnezeu. Aceasta ne ajută să răspândim evanghelia, dragostea perfectă a Domnului nostru.
Domnul nostru a venit pe acest pământ, a fost botezat pentru a ne accepta toate greşelile şi ne-a curăţat de toate păcatele noastre pentru a ne mântui. Atunci cum putem să-I părăsim vreodată prima dragoste ce ne-a făcut copiii lui Dumnezeu? Ne poate lipsi în multe privinţe, dar niciodată nu trebuie să ne lipsească credinţa noastră în acest adevăr. Trebuie să predicăm această evanghelie cu credinţa noastră absolută. De ceea ce e nevoie cel mai mult în timpurile noastre de încercări este exact această credinţă în evanghelia apei şi a Duhului. Când înfruntăm suferinţe şi necazuri, tăria de a ne învinge credinţa şi de a depăşi dificultăţile va veni doar din credinţa în evanghelia apei şi a Duhului. Prin puterea acestei evanghelii feţele noastre se pot lumina în bucurie chiar şi atunci când obosim datorită luptelor nenumărate pe care le înfruntăm în vieţile noastre zilnice. Aceasta este dragostea Domnului nostru.
Uneori oamenii sunt predispuşi să cadă în capcana legalistă. Ei cred că Dumnezeu i-a binecuvântat pentru ceea ce au făcut. Bineînţeles că eu nu aş sugera că aceasta este fals în întregime, deoarece Domnul a spus că îi va iubi pe cei care Îl iubesc. Dar nu datorită a ceea ce noi am făcut Dumnezeu ne-a iubit atât de mult încât să ne facă fără păcat. Deoarece Dumnezeu ştie toate promisiunile pe care ni le-a făcut şi deoarece ne cunoaşte toate păcatele, El ne-a îmbrăţişat şi ne-a făcut întregi în dragostea şi voia Sa perfectă. Doar datorită binecuvântărilor Sale putem trăi în bucurie. Deoarece Dumnezeu ne-a făcut poporul Său şi slujitorii Săi, noi putem lucra pentru Domnul, să fim îmbrăcaţi în gloria Sa, să predicăm evanghelia altora şi când vine timpul, să fim martirizaţi pentru numele Său. El este Cel care ne ajută să putem face toate aceste lucruri.
Unde au găsit femeile martire din Quo Vadis puterea de a cânta laude Domnului, chiar şi când erau omorâte? Ele au găsit puterea în dragsotea lui Dumnezeu. Deoarece dragostea lui Hristos era atât de mare, încât puteau îmbrăţişa martirismul cu laude.
Acelaşi principiu se aplică vieţilor noastre. Noi ne trăim vieţile deoarece Domnul ne-a ajutat astfel; nu datorită propriilor noastre lucrări noi trăim ca şi copii şi slujitori ai lui Dumnezeu. Noi nu am făcut nimic să merităm aceasta. Prin dragostea perfectă şi neschimbătoare a lui Dumnezeu pentru noi şi credinţa noastră în această dragoste putem să-L urmăm până la sfârşit, chiar dacă ne împiedicăm uneori. Această putere este puterea lui Dumnezeu, nu a noastră. Martirismul este posibil doar prin dragostea lui Dumnezeu care ne-a făcut întregi—doar prin harul lui Dumnezeu putem îmbrăţişa martirismul. Aminteşte-ţi acest adevăr, că Dumnezeu este Cel ce te ajută să fii martirizat şi nu-ţi pierde timpul încercând să te pregăteşti singur pentru martirism, de parcă ar fi ceva ce tu poţi face. Doar credinţa noastră în evanghelia apei şi a Duhului ne va ajuta să-L lăudăm pe Domnul până la ultima noastră răsuflare.
Domnul a spus celor şapte biserici din Asia: “Celui ce învinge îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în mijlocul Paradisului lui Dumnezeu”. Pomul vieţii se găseşte în Noul Cer şi pământ. Acolo se află tronul lui Dumnezeu, casele construite cu pietre preţioase şi apa vieţii care s e revarsă. Celor care înving, Dumnezeu a promis acest Paradis al Său, unde vor trăi veşnic cu El în perfecţiune.
Cei care înving cu credinţa lor în evanghelia apei şi a Duhului. Orice altceva decât această evanghelie ar face imposibil de învins, ceea ce poate fi realizat daor prin puterea lui Dumnezeu, nu prin puterea omului. Puterea care ne face capabili de a învinge daor prin Dumnezeu. Noi trebuie să realizăm şi să apreciem cât de mare este evanghelia apei şi a Duhului şi cât de mari sunt dragostea lui Dumnezeu şi mântuirea Sa, deoarece această evanghelie ne va da credinţa de a îmbrăţişăm martirismul. Putem fi cu toţii slabi, netalentaţi, neînzestraţi, incompetenţi, proşti şi ignoranţi, dar totuşi avem putere, deoarece avem evanghelia apei şi a Duhului în inimile noastre.
Numele celor care cred în evanghelia apei şi a Duhului sunt scrise în cartea Vieţii. Fiecare ale căror nume nu este înregistrat în Cartea Vieţii, pe de altă parte, vor cădea şi vor capitula înaintea lui Satan. Doar cei ale căror nume au fost scrise în Cartea Vieţii, crezând în evanghelia apei şi a Duhului nu se vor închina înaintea diavolului. Trebuie să te asiguri că numele tău este clar şi cu siguranţă scris în această Carte a Vieţii.
Când suntem martirizaţi, va fi prin credinţa noastră, prima dragoste pe care Domnul nostru ne-a dat-o. Noi ne putem să aştepta martirismul nostru fără îngrijorare sau teamă, deoarece credem că Duhul Sfânt care locuieşte în noi ne va da puterea de a ne înfrunta martirismul. Deoarece suferinţa martirismului nu poate fi comparat cu gloria cerului care ne aşteaptă, nu ne tupilăm înaintea morţii noastre, şi în schimb ne îmbrăţişăm cu îndrăzneală martirismul pentru a apăra evanghelia preţioasă. Noi trebuie să lăsăm acum în urmă orice întrebare a felului cum putem fi martirizaţi, deoarece nu prin efortul nostru, ci prin al lui Dumnezeu suntem martirizaţi.
Eu sunt sigur că următorul anunţ va fi făcut într-o zi tare prin staţia de amplificare: “Dragi cetăţeni, aceasta este ultima zi pentru primirea semnului. Doar câţiva cetăţeni trebuie să primească semnul. Vă suntem foarte recunoscători pentru cooperarea d-voastră de până acum. Este foarte bine şi indisepnsabil să primiţi semnul, deoarece este pentru a stabili ordinea ţării d-voastră. Aşa că vă rog să spun, este ultima zi să primiţi senmul. Cei care nu primesc azi semnul până la timpul potrivit, vor fi pedepsiţi cu severitate. Acum, să clarificăm, voi chema numele celor care nu au primit senmul încă”. Bineînţeles aceasta este o ficţiune, dar astfel de lucruri se vor întâmpla cu siguranţă în viitorul apropiat.
Credincioşii din Biserica Primară s-au identificat unii pe alţii cu semnul peştelui. Acestea au fost parola dintre ei. La fel şi noi mai degrabă am face semnul care ne ajută să ne recunoaştem fraţii şi surorile, ca să ne putem încuraja credinţa unii altora, destul pentru a ne îmbrăţişa martirismul.
Deoarece martirismul nu este ceva ce putem realiza prin efortul nostru, putem îndepărta îngrijorările noastre şi să-l înfruntăm în îndrăzneală. Nu este nimic de care să ne fie frică înaintea morţii noastre drepte. Tot ce trebuie să facem este trăim pentru Domnul în timp ce suntem pe acest pământ. Ne putem oferi Domnului deoarece cunoaştem că suntem destinaţi să fim martirizaţi pentru numele lui Dumnezeu. Trebuie să realizezi că dacă ar fi să încerci să scapi de martirism de frica de a-ţi pierde posesunile, ai înfrunta suferinţe şi dezastre chiar şi mai mari. Tu trebuie să deveniţi poporul credinţei care, cunoscând că vor fi martirizaţi pentru Hristos, îşi trăiesc vieţile pentru Domnul până la sfârşit.
Când realizăm că vom fi martirizaţi, vom deveni mai înţelepţi în credinşa, minţile şi vieţile noastre actuale. Această cunoaştere este vindecarea prostiei noastre, permiţându-ne să lăsăm în urmă toate ataşamentele noastre lumeşti permanente. Aceasta nu înseamnă că trebuie să renunţăm la vieţile noastre, ci că am trăi pentru Domnul. Până când puterea lui Dumnezeu îl aruncă pe Satan în iadul infinit, noi trăim pentru Domnul care ne-a mântuit, luptăm şi îl învingem pe Satan şi Anticrist şi Îi dăm toată gloria, victoriei lui Dumnezeu şi doar Lui. Dumnezeu doreşte să fie glorificat de noi. Îi mulţumesc Domnului că ne-a permis să-I dăm glorie, cu credinţa noastră, Lui care ne-a dat atât de mult.
Noi credem că Domnul Se va întoarce pentru a ne lua. Când multe suflete se întorc la Dumnezeu în vremurile din urmă, Dumnezeu îi va primi în braţele Sale şi îi va duce. Aşa cum a spus Dumnezeu Bisericii din Filadelfia în Apocalipsa 3:10: “Fiindcă ai păzit cuvîntul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pămîntului.” Dumnezeu Îşi va împlini cu siguranţă Cuvântul promisiunii.
Prin “ai păzit cuvîntul răbdării Mele” Dumnezeu se referă la vieţile credincioase ale sfinţilor. Aceasta înseamnă că au stat statornici în credinţa lor indiferent ce au spus sau ce le-au făcut ceilalţi. Atunci când Dumnezeu spune că “te voi păzi şi Eu de ceasul încercării” spune că cei care au ţinut porunca Sa prin perseverenţă, vor fi scutiţi de suferinţele credinţei.
Când vine timpul încercării şi a martirismului, cu alte cuvinte, Dumnezeu simplu ne va feri deoarece noi trecem cu credincioşie prin vieţile noastre zilnice de slujire şi rugăciune. Când ne fixăm minţile că trebuie să fim martirizaţi, inimile noastre vor fi curăţite de toate reziduurile, iar credinţa noastră va deveni şi mai puternică drept rezultat. Noi trebuie să ne trăim vieţile prezente de credinţă înaintea lui Dumnezeu, reamintindu-ne promisiunea lui Dumnezeu că, împreună cu martirismul nostru vom fi păziţi cu toţii de ceasul încercării. Pe scurt, trebuie să trăim prin credinţă.
Era de azi este era Apocalipsei. Sunt mulţi creştini care, în timp ce ignoră Cuvântul lui Dumnezeu, se agaţă morţiş de credinţa lor falsă în doctrina răpirii de dinaintea Necazului cel Mare. Când vine ultima zi, ei vor afla cât de greşiţi au fost. Zilele lor de influenţă şi putere sunt numărate; tot ce trebuie să facem este să trăim în siguranţa speranţei noastre că Dumnezeu Îşi va împlini Cuvântul promisiunii.
Atunci când atingem punctul de mijloc al Necazului cel Mare, vom fi martirizaţi pentru a ne apăra credinţa şi chiar înainte să înceapă cele şapte plăgi, vom fi răpiţi de Dumnezeu în aer şi vom intra în Împărăţia de o mie de ani. Când speranţa noastră de a domni cu Hristos este realizată, toate suferinţele noastre de pe acest pământ vor fi mai mult decât compensate de răsplăţile care ne aşteaptă, iar intrarea noastră în Noul Cer şi Pământ ne va compleşi atunci cu bucurii negrăite. Astazi, noi trăim prin credinţă, pentru Domnul, în speranţa împlinirii acestei promisiuni ale lui Dumnezeu. Încrezându-ne în Domnul nostru pentru a împlini toate promisiunile Sale, trăim în anticiparea dornică a zilei când vom putea trăi cu El pentru totdeauna în trupurile noastre glorificate.
Îi mulţumesc Domnului că ne-a dat evanghelia ştergerii perfecte ale păcatului, că ne-a ajutat să îmbrăţişăm martirismul pentru a ne apăra credinţa în El şi pentru că ne-a făcut să stăm printre binecuvântaţii Săi.
Baza bisericii din Efes
Efes, un mare oraş portuar din regiunea Asiei Mici ai Imperiului Roman, era centrul comerţului şi activităţilor religioase. În timpul Bisericii Primare, era un oraş internaţional înfloritor, la nord era Smirna, iar la sud era Milet. Potrivit miturilor, Amazon, zeiţa curajoasă a războiului, a construit oraşul pentru prima dată în secolul 12 Î.Hr., când l-a oferit lui Androclus, un prinţ încoronat al Atenei.
Efes era, din punct de vedere material, un oraş prosper, ceea ce însemna că era şi un oraş foarte lumesc. De aceea Dumnezeu a spus Bisericii din Efes să se lupte până la sfârşit şi să-l învingă pe Satan ca să nu-I piardă evanghelia apei şi a Duhului. Noi trebuie să realizăm cât de importat este Cuvântul lui Dumnezeu şi trebuie să ne apărăm credinţa noastră pe toate căile.
Prin Apostolul Ioan, Dumnezeu a scris Bisericii din Efes: “Iată ce zice Cel ce ţine cele şapte stele în mîna dreaptă, şi Cel ce umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur: “Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sînt apostoli şi nu sînt, şi i-ai găsit mincinoşi. Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui meu, şi că n-ai obosit”. Bisericii din Efes i s-a poruncit de către Dumnezeu pentru lucrările, răbdarea, netolerarea răului, testarea şi descoperirea apostolilor falşi, pentru munca neobosită de dragul numelui Său în perseverenţă şi răbdare.
Dar Biserica din Efes a fost şi ea mustrată pentru greşelile sale. După cum continuă pasajele: “Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintîi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintîi. Altfel, voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti. Ai însă lucrul acesta bun: că urăşti faptele Nicolaiţilor, pe cari şi Eu le urăsc. Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: “Celui ce va birui, îi voi da să mănînce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.”
Se spune în pasajul de mai sus că Dumnezeu îi urăşte pe nicolaiţi. Aici nicolaiţii se referă la un anumit grup de credincioşi care stătuseră împotriva lui Dumnezeu, biserica şi adevărul Său. Exact aşa cum au făcut nicolaiţii se laborează în mai mult detaliu în pasajul de mai jos adresat Bisericii din Pergam.
Greşelile nicolaiţilor
Apocalipsa 2:14 spune: “Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni cari ţin de învăţătura lui Balaam, care a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănînce din lucrurile jertfite idolilor, şi să se dedea la curvie.” Referinţa pentru acest pasaj se poate găsi în capitolul 22 al cărţii Numeri, unde este înregistrată povestea lui Balaac, regele Moabiţilor.
Pe când israeliţii ajunseseră plaiurile Moabului din Canaan, după exodul lor din Egipt, ei cuceriseră şapte triburi ale ţării: “precum on bou linge iarba de pe câmp”. Auzind de această cucerire, Balaac s-a îngrozit de Domnzeul lor, deoarece i-a fost teamă că soarta moabiţilor va urma şi ea pe cea a triburilor deja cucerite din Canaan. Încercând să separe o cale, pentru a-i preveni pe israeliţi să-i cucerească, Balaac l-a chemat pe Balaam, un profet fals, să-i blesteme pe israeliţi la cererea sa.
Balaam era un profet fals, dar Neamurile credeau că era un slujitor al lui Dumnezeu. El nu era nici urmaşul Marelui Preot Aaron, nici un levit. Dar regele maobiţilor, Balaac, a crezut că cei pe care i-a binecuvântat Balaam, vor fi binecuvântaţi, iar cei pe care el i-a blestemat, vor fi blestemaţi. În acel timp, Balaam, deşi un profet fals, era renumit în toată ţara ca vrăjitor recunoscut.
Totuşi Balaam nu-l putea obliga pe regele Balaac ceea ce i-a solicitat să facă. Motivul era că, deoarece israeliţii erau poporul lui Dumnezeu, nu doar că Balaam nu avea nici o permisiune de la Dumnezeu de a-i blestema pe israeliţi, ci încercând să facă astfel, ar fi sfârşit într-un blestem asupra lui însuşi. Copleşit de puterea spirituală a lui Dumnezeu, Blaac i-a cerut lui Balaam să-i blesteme pe israeliţi de unde nu-i putea vedea.
Balaam a primit multe averi de la Balaac şi în schimb l-a învăţat o cale de a aduce blestem asupra israeliţilor. Uneltirea era de a-i ispiti să comită adulter, invitându-i la petrecerile moabiţilor şi oferindu-le femeile lor, pentru ca israeliţii să fie pedepsiţi de Dumnezeu pentru păcatele lor. Astfel profetul fals Balaam l-a învăţat pe Balaac să aducă distrugere israeliţilor.
Dumnezeu a spus că l-a urât pe Balaam deoarece era un om care iubea banii. Sunt mulţi oameni în comunitatea creştină de azi care sunt chiar ca Balaam. De fapt ei sunt toţi profeţi falşi, dar mulţi dintre ei sunt încă respectaţi şi veneraţi. Dar ceea ce căuta Balaam era căutarea posesiunilor materiale. Când i se ofereau bani. Binecuvânta; când nu, blestema. Trist, în comunitatea creştină de azi, prea mulţi dintre acei ce ar trebui să fie slujitori ai lui Dumnezeu, sunt la fel ca Balaam. Atunci când cei care cred în Dumnezeu sfârşesc căutând doar câştiguri materiale, sfârşesc ca profeţi falşi. De aceea Dumnezeu i-a urât pe nicolaiţi.
Tu ştii ce aduce distrugere bisericii lui Dumnezeu şi a slujitorilor Săi? Este iubirea de bani. Cei care caută doar câştiguri materiale înaintea ochilor săi îşi vor înfrunta propria distrugere înaintea lui Dumnezeu.
Bisericile care îl urmează pe Balaam
În ziua de azi, la fel ca în timpul apostolilor, sunt multe biserici lumeşti şi slujitori falşi, ce urmează calea lui Balaam. Ei uzază toate căile de a aduna bani de la enoriaşii săi. De exemplu, există această poftă curioasă de a face congregaţia să se ia la întrecere între ei, de a-şi mărturisi credinţa nu prin spiritualitatea lor, ci prin jertfele lor materiale, de parcă contribuţia unui credincios este barometrul credinţei sale. Implicând faptul că credinţa celor care contribuie mai mult la biserică este mai mare decât credinţa celor care dau mai puţin, singurul scop în hrănirea acestei pofte corupte, este îmbogăţirea bisericii.
Bineînţeles, este un lucru minunat dacă credincioţii se decid să slujească lui Dumnezeu şi evanghelia Sa cu inimile lor sincere. Dar profeţii falşi ca Balaam sar peste credincioşi pentru a-şi umple burţile lor. Îi incită pe enoriaşii lor să se ia la întrecere de mărturisiri materiale, cum sunt: “Am dat zeciuiala cu credincioşie, iar Dumnezeu a răsplătit binecuvântările înzecite prin afacerea mea.” Înşelat de Balaam, credincioşii nebănuitori cred că aceasta este calea spre credinţa adevărată, când de fapt este calea spre împovărarea lor, atât spirituală, cât şi materială, mândrie falsă şi în ultimul rând distrugerea lor.
“Faptele nicolaiţilor” nu sunt mai mult decât faptele lui Balaalm. La fel cum Balaam, în lăcomia lor, l-a învăţat pe Balaac să pună o piatră de pocticnire înaintea israeliţilor, mulţi care pretind să fie slujitorii lui Dumnezeu din comunitatea creştină de azi sunt interesaţi doar de buzunarele congregaţiilor lor. Cei ce sunt înstrăinaţi de aceşti falşi profeţi, sfârşesc cu mâna goală după ce şi-au oferit toate posesiunile acestor păstori falşi, şi ceea ce este şi mai rău e că mai devreme sau mai târziu îşi vor reveni şi vor realiza că ceea ce ei crezuseră este complet fals. În final, ei vor învinovăţi biserica falsă şi vor sfârşi renunţând la credinţa lor. Din nefericire, realitatea tristă e că această stare jalnică de afaceri nu este atât de neobişnuită, chiar şi în aşa-numitele biserici evanghelice. Înşelaţi de Balaam, mulţi credincioşi sunt înstrăinaţi de această fraudă şi sfârşesc în a părăsi biserica.
Scriptura ne spune că Dumnezeu urăşte faptele nicolaiţilor. Dacă-i urmăm pe nicolaiţi, ne vom pierde credinţa în Dumnezeu. Avem multe mărturisiri pe care ni le-a dat Dumnezeu, iar acestea toate sunt comori ce îmbogăţesc spiritual. Dar căutând cştiguri materiale, folosind mărturisirile, este absolut ceva de care trebuie să stăm la distanţă, deoarece este modul în care L-au urât nicolaiţii pe Dumnezeu Însuşi.
Credinţa cu caracter
Dumnezeu a avertizat împotriva faptelor nicolaiţilor pe toate bisericile din Asia. Pe lângă aceasta, El le-a mai promis şi că cei care înving vor mânca din pomul vieţii. Atunci când noi Îl slujim pe Domnul, facem astfel prin credinţă, datorită mulţumirii pentru răscumpărarea Sa şi datorită cunoaşterii a faptului că răspândirea evangheliei apei şi a Duhului este chiar lucrul potrivit de făcut. Noi nu Îl slujim pe Dumnezeu pentru a ne făli faţă de alţii sau pentru a ne face să arătăm bine în orice fel. A face astfel, nu este nici slujire adevărată, nici credinţă adevărată. În biserica lui Dumnezeu, trebuie să avem cea mai mare grijă cu privire la aceste fapte ale nicolaiţilor. De aceea Domnul le-a avertizat pe toate cele şapte biserici din Asia cu privire la nicolaiţi.
Ştii de ce multe biserici, care sunt născute din nou, au crescut atât de mari şi atât de rapid? Au crescut deoarece, ceea ce a construit aceste biserici au fost credinţa falsă şi mărturiile false. Aceşti slujitori ai lui Dumnezeu nu trebuie niciodată să profite de turmele pentru a-şi umple burţile lor.
Credinţa adevărată crede în mântuirea pe care ne-a dat-o Dumnezeu cu botezul lui Isus, sângele Său de pe Cruce şi judecata Sa în locul nostru. Dar multe biserici, născute din nou sau sau, foloseşte mărturiile pentru a ataca buzunarele congregaţiilor lor. Trebuie să ai grijă şi să fii înţelept să recunoşti că, în timp ce mărturiile sunt edificatoare pentru credinţa ta şi glorificatoare lui Dumnezeu, cele false vor fi propria ta capcană.
Toate bisericile cele mai bogate din lumea din ziua de azi sunt conduse de pastori la fel ca Balaam. Conducătorii bisericii care urmăresc calea lui Balaam îşi folosesc bisericile pentru a-i exploata pe enoriaşii lor pentru a înainta doar înspre interesele lor materiale. Conducătorii creştini ca Balaam înşfacă bani de la enoriaşii lor, incitându-i la o competiţie de mărturisiri materiale. Le detest faptele până la extrem.
Viaţa adevărată de credinţă începe cu nimic altceva decât credinţa. Trebuie să fim să destul de înţelepţi de a evita capcanele nicolaiţilor pe care le-a stabilit satan. Fiecare trebuie să cunoască care sunt faptele nicolaiţilor şi niciodată să nu fie înşelaţi de slujitorii lui Satan ale cărui lăcomie nu cunoaşte margine. Slujitorii lui Dumnezeu în mod deosebit trebuie să aibă o foarte mare grijă în această privinţă. Aceasta include păstorii. Atunci când păstorii devin preocupaţi în întregime de posesiunile lor materiale—ce maşini conduc, cât sunt de mari casele lor, cât pământ au, cât de grase sunt conturile lor bancare—ei vor sfârşi în a-şi corupe bisericile, conborându-i pe calea nicolaiţilor.
Dumnezeu le-a spus celor şapte biserici din Asia să fie atenţi în mod deosebit la această problemă. Omul de credinţă a lui Balaam caută doar câştiguri materiale, gloria personală şi eventual intenţionează să devină un fondator al cultului. Biserica lui Dumnezeu nu trebuie să caute doar posesiuni materiale. Aşa cum ne-a promis Dumnezeu că îi va binecuvânta pe cei care caută evanghelia apei şi a Duhului, trebuie să ne folosim posesiunile materiale pentru a predica evanghelia, nu să le înmagazinăm pe acest pământ.
Respinge-i pe păstorii falşi
Chiar şi credincioşii născuţi din nou vor fi condamnaţi dacă sunt prinşi în capcanele nicolaiţilor. La început poate se gândesc că, credinţa unor astfel de lideri este minunată şi puternică, dar decepţia păstorilor falşi îi vor conduce în final spre distrugerea lor.
Dumnezeu a spus îngerului Bisericii din Efes că urăşte faptele nicolaiţilor. Fiecare care este prins în capcană de către nicolaiţi îşi vor înfrunta condamnarea lor sigură. Indiferent că este un credincios născut din nou, un slujitor al lui Dumnezeu, sau oricine altcineva, distrugerea este o siguranţă atunci când e prins în capcană de nicolaiţi. Aşa cum un păstor rău îşi conduce turma spre moarte, profeţii falşi aduc blesteme.
De aceea Dumnezeu le-a spus slujitorilor Săi: “hrăneşte-Mi oile” Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să aibă grijă de credincioşi aşa cum păstorii au grijă de oile sale, protejându-le de pericol şi având grijă de faptele lor. Ca păstori, ei trebuie să se asigure că turmele lor nu se îndepărtează, să afle ce pericole poate să le pască şi să le prevină de apropierea unor astfel de pericole.
Am auzit de la oamenii care de fapt ridic oile, faptul că sunt ele sunt unele din cele mai încăpăţânate animale. Nu suntem noi la fel ca aceste oi încăpăţânate înaintea lui Dumnezeu? Dumnezeu a avut un motiv bun atunci când a folosit metafora mieilor pentru a ne descrie pe noi, deoarece El cunoaşte foarte bine cât de încăpăţânaţi suntem în esenţa noastră.
De ce a vorbit Dumnezeu în mod repetat despre faptele nicolaiţilor, Izabela şi Balaam, celor şapte bisericii din Asia? De ce a promis El că celor care înving El le va da pomul vieţii să mănânce din el? A făcut astfel pentru a ne învăţa să fim în gardă împotriva decepţiilor profeţilor falşi. Noi trebuie să medităm asupra Cuvântului lui Dumnezeu şi să ne întrebăm: “care este evanghelia adevărată a apei şi a Duhului?” Amestecarea Cuvântului lui Dumnezeu cu unele lecţii umane şi sistematizând aceasta în mod plauzibil, nu înseamnă că aceasta este evanghelia. Există multe predici minunat formate şi spuse în creştinismul din ziua de azi care nu are nimic de a face cu evanghelia apei şi a Duhului. Mulţi predicatori renumiţi au chiar şi scriitorii lor profesionali care scriu predicile în numele lor şi tot ce fac este doar să citească aceste texte pregătite de altcineva.
Noi nu trebuie niciodată să fim atraşi în capcana nicolaiţilor. Biserica născută din nou trebuie să aibă cea mai mare grijă să nu caute câştiguri materiale; pastorii în mod deosebit trebuie să fie în gardă în mod constant, dar la fel face fiecare şi din congregaţie. Încercând să extragi bani de la membrii bisericii, împodobind biserica în extravaganţă materială, iar construind clădiri de biserici care arată mai mult ca nişte palate decât ca temple de slujire—împreună cu predicarea că întoarcerea Domnului este iminentă!—sunt toate faptele unei credinţe false, mai precis faptele nicolaiţilor.
Noi trebuie să fim atenţi în mod deosebit la pastorii falşi şi trebuie să ne asigurăm că nu suntem niciodată înşelaţi să le urmăm credinţa. Simplu, sfinţii nu trebuie să iubească banii. Mai degrabă, ceea ce trebuie să iubim şi să ţinem este evanghelia apei şi a sângelui, prima dragoste a lui Dumnezeu. Noi trebuie să ne trăim vieţile credincioase ţinând adevărul că ne-a mântuit prin apa şi sângele lui Hristos, până în ziua când Îl întâlnim. Noi trebuie să credem în Cuvântul lui Dumnezeu că Isus ne-a luat toate păcatele cu botezul Său şi moartea Sa de pe Cruce.
Cei care îi urmează pe nicolaiţi nu predică niciodată evanghelia apei şi a Duhului. Pe ei nu-i interesează cuvintele evangheliei apei şi a Duhului, ci doar să facă bani. Aceştia sunt Balaamul de azi care au pus o piatră de poticnire înaintea israeliţilor şi i-a condus spre distrugerea lor. Trebuie să-ţi aminteşti aceasta.
Balaam a fost ucis de Iosua. Aşa cum înregistrează cartea Iosua, acest fals profet a fost omorât sub sabia lui Iosua atunci când israeliţii au cucerit Canaan. Balaam a fost ucis deoarece nu era un slujitor adevărat al lui Dumnezeu. Toţi cei care folosesc numele lui Hristos pentru a-i exploata pe credincioşii inocenţi şi pentru a-şi hrăni propriile burţi, sunt Balaamul de azi. Noi trebuie să ne amintim că Balaam folosea fiecare cale disponibilă pentru a-şi hrăni lăcomia.
Dumnezeu le-a spus slujitorilor Bisericii din Efes: “Celui care învinge îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care se află în mijlocul Raiului lui Dumnezeu”. Spus diferit, acest pasaj mai înseamnă că cei care se clatină şi pierd, vor muri. Dacă urmezi calea lui Balaam, pierzi, calea spre moarte. Dumnezeu ne-a dat Cuvântul avertizării ca noi să nu cădem în capcana nicolaiţilor şi Îi mulţumim pentru aceasta. Este speranţa şi rugăciunea mea sinceră să nu cedezi în faţa ispitelor materiale şi să sfârşeşti în a fi abandonat de Dumnezeu pentru lăcomia ta.
Copyright © 2021 by The New Life Mission
